Povestea Mariei Magdalena

print

Acesta este o poveste cu „a fost odată”... într-un ţinut de departe, foarte îndepărtat de aceste locuri, acum mult timp, în ceea ce unii ar numi „zilele de demult”.

Respiraţi cu mine în acest moment, aşezaţi-vă comod în voi înşivă şi staţi confortabil. Inima mea doreşte cu adevărat să împărtăşească cu voi această poveste.

Ştiu că Tobias a spus povestea „a fost odată” a unui anumit fragment al Mariei Magdalena, dar a mea este o poveste diferită despre ea. Povestea mea vine din centrul meu, acolo unde Sufletul meu iubeşte şi alege să împărtăşească.

A fost odată o fetiţă numită Maria, ce se născuse în oraşul Magdala, din ţara numită Israel. Tatăl ei deţinea o flotă de pescuit în Marea Galileei. Pe acea vreme, Galileea era o mare de o întindere considerabilă. În apa proaspătă de acolo erau – şi încă mai sunt – peştişori foarte delicaţi, consideraţi un deliciu. Erau nişte peşti foarte căutaţi.

Romanii stăpâneau regiunea, erau bogaţi şi doritori să plătească pentru aceste delicatese. Tatăl Mariei câştiga bani frumoşi pentru familie. Trăiau cu toţii în confort. Maria nu era obligată să muncească şi învăţase să scrie şi să citească, lucru neobişnuit pentru acele vremuri. Duceau o viaţă comodă.

Pe măsură ce timpul trecea, venise vremea ca toţi evreii să plătească impozitul numit capitaţie. Ei erau o familie evreiască credincioasă şi activă religios, aşa că a venit timpul să meargă la Ierusalim pentru nişte rânduieli religioase şi ca să plătească şi capitaţia. Întreaga familie trebuia să meargă acolo, pentru a dovedi cât impozit trebuia plătit. Întrucât erau o familie destul de mare, nu vroiau să plecă fără bucătari, fără îngrijitorii copiilor şi tot aşa, confortul fiind pe primul plan. Au luat multe corturi şi animale. S-au făcut multe pregătiri pline de bucurie pentru drumul la Ierusalim. Madgala era departe de Ierusalim. Pentru vremurile acelea, era drum lung.

Maria era încântată să meargă la Ierusalim. Şi iată că au plecat, aşezându-şi tabăra pe drum în mod confortabil, căci era confortabilă pentru vremea lor, pentru acea epocă. Mulţi ar fi spus că era o tabără luxoasă. Pe drumul de întoarcere acasă de la Ierusalim, salteaua Mariei a fost aşezată pe pământ, ca în fiecare seară. Când ea s-a întins acolo, a observat că ceva o împungea de sub cearceafuri. S-a gândit: „Trebuie să fie o piatră, aşa că am să dau totul la o parte ca să o găsesc”. Totuşi, spre surprinderea ei, atunci când a căutat în pământ a găsit o statuetă, o mică statuetă a unei femei, cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Inima ei a cântat de bucurie. „Ce statuetă minunată!”

Poate cunoaşteţi ceva despre tradiţia evreiască. Ei nu au statui, sunt considerate lucrul diavolului. Statuile erau ale romanilor. Erau zei falşi, idoli, genul acesta de lucruri. Erau interzise. Dar Maria a privit faţa acelei statuete frumoase şi a fost cucerită. "Ce frumuseţe!" Ea ştia că probabil era una din zeiţele romane, dar era extraordinar de frumoasă.

Ea a hotărât să o păstreze în aceas seară, să doarmă cu ea şi să-i vorbească, să-i împărtăşească poveşti, cu toată imaginaţia bogată a unei fetiţe. "Ce distractiv să am o prietenă nouă! Dar mâine am să o dau tatei, pentru că ştiu că este împotriva învăţăturilor noastre”. Dar problema era că inima sa continua să cânte, să cânte în prezenţa statuii chiar şi când capul îi spunea: "Ştiu care sunt regulile". Uneori o fetiţă se conduce mai mult după inima sa care cântă decât după reguli.

Aşa că zi după zi ea o ascundea printre lucruri, astfel încât îngrijitorii, doica ei să nu o găsească, căci ştia că, de o descoperea cineva, ar fi dat-o tatălui său, care ar fi distrus-o. Ea însăşi nu putea face asta. Curând a descoperit că vorbea cu prietena ei, cu noua ei prietenă, tot timpul. Ce distracţie! Vorbea cu prietena ei, cu prietena ei specială căreia îi putea spune secrete, lucruri pe care nu vroia să le mai audă şi altcineva. În cele din urmă a înţeles că şi prietena ei îi vorbea. Ce grozav! Îi putea auzi vocea. Prietena ei îi vorbea, ea vorbea cu prietena ei. Ce minunat! Viaţa chiar era grozavă.

Cu timpul, familia ei a început să observe că Maria părea a vorbi singură destul de mult. Tatăl ei a fost foarte îngrijorat. "Să nu se ducă vestea în sat. Să nu se ştie că Maria vorbeşte singură sau că aude voci. Nu-i mai găsim niciun bărbat dacă se duce vorba despre aşa ceva”.

Aşa că au dus-o într-un oraş îndepărtat, la un rabin despre care auziseră că putea scoate draci. Din moment ce auzea voci, sigur era îndrăcită. "Trebuie să o rezolvi. Orice ar trebui să faci, fă-o”, răcnea tatăl ei, aşa că rabinul şi-a făcut ritualul şi a trimis-o acasă. Dar Maria încă mai auzea şi mai vorbea cu voci.

Tatăl a hotărât: "Mai bine să facem ceva repede de tot, până când se duce vorba. Aşa că o să dau de veste că îi căutăm bărbat şi încă repede. E cam tânără, dar e bine. Are destui ani. Pot să-i dau o zestre bună. Pot să-mi găsesc un ginere bun pentru ea. Am averea din navele de pescuit. O să-l iau părtaş la pescuit cu mine. Asta ar fi o tentaţie”.

Nu lea fost greu să găsească pe cineva care să vrea să se însoare cu biata Maria. Din fericire, încă din prima zi a venit un pretendent bun. El nu s-a prins că fata vorbea singură sau că auzea voci. Spre marea neplăcere a familiei, până la urmă s-a aflat.

Maria a născut un copil, o fetiţă pe care o adora. Îşi iubea fetiţa cu o nouă capacitate de a iubi pe care o permisese şi o descoperise din iubirea pentru femeia din statuetă. Vocile şi conversaţia erau tot mai pronunţate. Chiar şi în sat se ştia. „Amărâta de Maria”, continuau să-şi tot spună sătenii.

Cei doi fraţi ai Mariei o iubeau foarte mult, căci ea era o soră blândă, bună şi iubitoare. Cam pe atunci au auzit că un om venea prin partea locului. Era faimos pentru că putea vindeca oameni. Numele lui era Ioan Botezătorul. Ioan mereu era de găsit printr-o apă curgătoare, spunând tuturor: „Vă voi boteza şi că voi spăla de păcate”.

"Cine ştie ce înseamnă asta? Dar poate că Ioan o poate vindeca de păcatele care o fac să audă voci. O să o ducem pe Maria să-l întâlnească pe Ioan Botezătorul. O să-şi lase copilul acasă, cu tata şi cu soţul ei”, căci, aşa cum ştiţi, cu toţii trăiau în aceeaşi casă, după obiceiul vremii. Maria a plecat cu bucurie, împreună cu fraţii săi, ca să să vindece, în sfârşit.

Când au ajuns acolo, spre marea lor surpriză, erau o mie de oameni pe puţin. Nu se aşteptau la asta. Crezuseră că se vor duce, îl vor vedea pe rabin şi vor veni repede înapoi. Nu a ieşit aşa. Şi-au aşezat tabăra şi şi-au aşteptat rândul. Cât aşteptau, a mai venit un grup. Cât grupul acela aştepta, rabinul lor a început să îi înveţe. Maria i-a auzit glasul şi a ştiut că trebuie să-l urmărească, să-l asculte cu mare atenţia. Învăţăturile lui erau captivante, iar sunetul glasului său, sunetul vocii sale o chema din adâncurile fiinţei ei. Numele lui era Yeshua. Şi el venise pentru botez.

Fiecare dintre ei s-a botezat la momentul potrivit. Dar Yeshua a continuat să vorbească şi că-i înveţe pe alţii multe lucruri pe care le cânta şi inima Mariei. El ştia că vocile pe care ea le auzea nu erau demonice, nu erau semnele diavolului, ci erau cu adevărat miracolul pe care îl auzise şi în el însuşi. Cu timpul a devenit important ca Yeshua să plece în drumul său. Iar el a spus: "Într-o zi voi veni iar pe aceste meleaguri. Când voi veni a doua oară, de alegi să mă urmezi, vei şti”.  

Maria a mers acasă cu fraţii ei, dar nu se putea opri să nu se gândească la tânărul rabin şi la învăţăturile sale. Sufletul ei fusese atins, căci spusele lui le păstra în adâncurile sale. Desigur, cu timpul, el a revenit. A venit în oraşul Magdala, în care ea trăia, zicând: "Sunt aici, sosit-a ceasul". Ea a spus tatălui ei, soţului său, familiei: "Acum trebuie să plec cu Yeshua. Trebuie să învăţ cu el. El învaţă oamenii nişte lucruri uimitoare, trebuie să plec”. Spre groaza familiei, a plecat.

El şi-a chemat ucenicii şi împreună au mers din oraş în oraş. Maria mergea acum cu ei, ascultând, învăţând. Tot timpul el vorbea cu ucenicii, dar, însă, Maria auzea printre cuvinte. Ea auzea ceea ce spunea inima lui, ce cânta spiritul lui. Şi astfel, când cuvintele lui începeau, cuvintele din inima ei sfârşeau, continuau în acelaşi ritm. Maria cânta pe dinăuntru cu încântare... da, da. Când a sosit ceasul, Yeshua a spus: "Acum această parte a lucrării noastre este săvârşită. Vreau ca voi să mergeţi acasă şi să vă luaţi rămas bun de la familii. De alegeţi să străbateţi restul drumului cu mine, vă luaţi la revedere de la neamurile voastre acum, căci mergem la Ierusalim, la ce urmează în lucrarea noastră”.

Maria s-a dus acasă ca să-şi vadă fata, să-şi vadă familia, să le spună despre învăţătura extraordinară, să împărtăşească cu ei despre miile ce vor veni. Ce dar să fie parte din toate acestea! Spre surpriza ei, spre spaima şi groaza sa, când a ajuns acasă porţile erau zăvorâte. Toate porţile erau zăvorâte. Ea continua să-i strige: "Sunt eu! Sunt eu, Maria, fiica voastră, soţia ta, mama copilului tău! Am venit acasă, daţi-mi drumul!”

În cele din urmă a venit una din slugi. "Tatăl tău spune că trebuie să pleci. Să nu te mai întorci. Nu-ţi mai poţi vedea copila, căci în înţelepciunea evreiască ştiut este că o femeie ce călătoreşte cu bărbaţi din care niciunul nu-i este soţ este o desfrânată. Desfrânată fie-ţi numele de acum înainte. N-o să-ţi mai vezi nicicând copila".

A durat ceva până când Maria a înţeles. "Nu se poate să mi se spună aşa ceva. Nu se poate. Tata mă iubeşte. Inima lui se va îmblânzi, ştiu că aşa va fi”, îşi tot repeta ea într-una. Zi după zi stătea acolo. Nimeni nu-i deschidea o uşă.

În cele din urmă, cu mare disperare, a plecat şi s-a întors la Yeshua şi la ucenici. Era momentul încheierii călătoriei spre Ierusalim, pentru lucrarea pe care Yeshua o promisese. Ea i-a spus că are inima zdrobită că nu îşi poate vedea copila. I-a spus, cu durere, cuvintele tatălui ei. El a privit în inima ei şi a aflat darul pe care ea îl aducea învăţăturii sale, lucrării sale, puritatea pasiunii iubirii ei pentru învăţăturile lui, preţul plătit ca să-l urmeze. Compasiunea l-a năpădit, pentru ea, pentru alţii ce veneau să-i urmeze învăţăturile, ca niciodată înainte. Era naşterea unei compasiuni ce l-a servit tot restul vieţii.

Deci, cât şi-a continuat învăţătura, călătoria şi povestea s-au desfăşurat. Au mers la Ierusalim şi împlinit-au lucrurile ce el spusese că se vor săvârşi. Mereu Maria ştia învăţătura deplină a inimii lui. Ucenicii auzeau cuvintele. Ea primea învăţătura deplină.

Când venit-a timpul ca sfârşitul să se împlinească, el i-a spus Mariei: "Tu eşti cea pe care o voi chema când moartea se va încheia. Te voi chema să vii, să fii cea care vesteşte întoarcerea mea”.

Şi într-o bună zi, dintr-odată, i-a auzit glasul spunând: "Marie, este clipa. Vino, vino, Marie". Ea a fugit, trecând de paznici, acolo unde era îngropat şi, aşa cum spune povestea, el nu mai era acolo. În curând a observat: "Este aici. Este aici. Îl văd. Îl simt. Este aici".

Şi astfel, aşa cum ea făgăduise, a mers iute la ceilalţi. "Veniţi, priviţi, este aici, nu este dus. Vrea să vă vorbească, veniţi!” Ucenicii nu l-au văzut pe loc, dar iubirea şi bucuria cu care împărtăşea Maria le-a dat voie să-l afle. "Da, da, venit-a să-şi împlinească toate învăţăturile”.

Mult după ce el a plecat, Maria a încercat să-i ajute pe ucenici când credeau c-au înţeles, dar nu era aşa. Ei erau evident geloşi încă de când trăia Yeshua, căci erau siguri că el îşi avea preferinţele sale şi că îi spusese Mariei lucruri ce lor le tăinuise. Erau pizmaşi. Amintiţi-vă, oamenii ştiu cum să joace multe jocuri ale fricii, şi chiar şi cei ce-l urmau pe Yeshua ştiau jocul geloziei.

Astfel, cu timpul, era clar şi foarte important ca Maria să urmeze şi restul poveţelor. Ea promisese să o scoată pe mama lui Yeshua din Ierusalim. Urma să fie hăituită de autorităţi, căutată, precum ucenicii, ca să fie anihilată. Toţi erau o primejdie pentru conducătorii Vechii Învăţături. Iar astfel unchiul lui Yeshua, Iosif din Arimateea, care era foarte bogat, le-a dus pe Maria Magdalena şi pe Maria, mama lui, în Anglia. Aveau ceva pământ acolo şi îşi puteau face un nou cămin şi o nouă viaţă. Puteau locui şi trăi fără să fie o ameninţare pentru învăţăturile religioase din Israel.

Cu timpul, mama lui Yeshua a murit. Maria Magdalena a decis să meargă în sudul Franţei şi a trăit acolo pentru tot restul zilelor, timp în care a continuat să fie învăţător. A văzut că era important să-şi poarte învăţătura în chip retras, doar pentru cei ce veneau la ea. Ea nu ieşea prin diverse locuri, nu predica. Lucra doar cu cei care veneau şi aveau inima deschisă. Cu timpul, a murit şi ea.

Fiica Mariei a crescut şi a devenit o femeie tânără, trăindu-şi viaţa ca orice femeie evreică de bună cuviinţă. Dar, înainte ca să moară, doica i-a dat acestei fete un teanc de scrisori, ce le strânsese şi le ascunsese de tată, le ascunsese de soţul ei. Ea a spus: "Sunt de la mama ta. Ţi-a scris tot timpul. Nimeni nu a vrut să ţi le dea, dar eu le-am păstrat".

Iar fiica a citit scrisorile spre a descoperi: "Cine era mama mea? Era ciudata care a plecat?" Iar scrisorile erau pline de învăţăturile pline de pasiune ale lui Yeshua, de tot ceea ce învăţase Maria. Tot ceea ce ea afla, voise să împărtăşească cu fiica sa.

După ce fata a citit scrisoare după scrisoare, a ştiut că trebuie să meargă în Franţa să o găsească pe Maria. Trebuia să o întâlnească, să o vadă în persoană. Dar, spre disperarea ei, a descoperit că mama sa murise.

Şi astfel, întru amintirea vieţii sale, ca tribut adus unei doamne ce a îndrăznit să-şi urmeze inima, pasiunea, fiica sa i-a ridicat o statuie, dedicată celei ce a fost adevărul Mariei Magdalena.  

Ea a devenit respiraţia compasiunii, care ştia cuvintele încă dinainte ca Yeshua să le rostească.

Împărtăşesc această poveste pentru a arunca încă o lumină asupra călătoriei unei doamne care încă îi sperie pe mulţi oameni, căci nu a rămas în rolul tipic al ceea ce se decisese pentru femei... Şi astfel... chiar şi azi ea stârneşte curajul oamenilor, compasiunea şi propria lor poveste de iubire cu Sufletul lor.  

* * *

Translated by: Georgiana Constantinescu